Furtuna

Într-o zi, eram acasă cu familia mea... o seară frumoasă... sfârşit de iulie... Deodată,  afară, au început să se strângă nori cenuşii. Picăturile se scurgeau pe fereastră, în şiroaie de lacrimi, strecurându-se parcă în sufletul meu. Din camera mea, priveam fascinată stropii de ploaie mici şi repezi, nuanţele gri ale cerului, oamenii care alergau bezmetici, căutând un adăpost.

Apoi, a început să plouă infernal, să tune şi să fulgere. Eu eram mică şi m-am speriat îngrozitor, pentru că nu ştiam ce se întâmplă.

Mama a venit şi mi-a şoptit să stau liniştită că nu se întâmplă nimic, m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe frunte. Atunci m-am mai liniştit, deşi furtuna se vârâse parcă adânc în inima mea. Eram încercată de sentimente ciudate, contradictorii... fascinaţie, teamă, curiozitate.

Rafalele de ploaie erau imense şi dansau în puterea vântului, apoi loveau pământul, spărgându-se în noroi. Ramurile copacilor erau îndoite sau rupte, iar frunzele foşnăiau destul de tare şi erau împrăştiate peste tot,  unele erau luate de vânt şi duse departe... spre orizonturi necunoscute.

Totul părea ireal: vuietul vântului, foşnăitul frunzelor şi stropii grei de ploaie în timp ce cădeau pe pământ.

După ce furtuna s-a potolit, am ieşit afară şi am simţit aerul foarte puternic, am văzut că toţi copacii erau distruşi din cauza puterii vântului, casele au rămas fără tablă pe acoperiş, gardurile erau rupte, totul era distrus în jurul meu din cauza furtunii neaşteptate. Şi atunci am aflat eu ce înseamnă cu adevărat o furtună.

Când furtuna s-a potolit, norii au deschis o alta lume, o noapte albăstruie gonise norii negri şi se îmbrăcase cu haină de stele.

Furtuna făcuse loc unei nopţi liniştite, clare, iar din întredeschiderea uşii am auzit o voce cunoscută, şoptindu-mi: „Somn uşor, iubirea mea!”
                                                   Neacşu Adina, IX C