Aproape seară... totu-i foarte rece. Farmecul toamnei a
schimbat parca ceva în natură. Livada este împodobită cu frunze aurii şi nuci
îmbrăcate în cămăşi verzi-maronii.
Se mai simte decât adierea
vântului cald care şopteşte la urechea adormită: "A venit toamna".
Ultima frunza aurie se clatină în bătaia vântului legată de ultimul firişor de
aţă al vieţii sale. Frunzele cad precum mişcările aripilor obosite ale
păsărelelor.
Copacii sunt aproape goi şi tremură
aşteptând sa vina iarna târzie. Frunzele galben aurite învelesc pământul ca o
mamă grijulie în aşteptarea frigului.
Soarele încearcă să îşi arate puţin
din strălucirea sa, dar este îmbrăcat de norii cenuşii care încep să îşi verse
lacrimile peste tot ţinutul.
Nu se mai simte nimic, nici măcar
ciripitul păsărelelor, doar puţin din glasul unui greieraş răguşit cu aripile
pudrate de brumă, supărat că se apropie vremea friguroasă.
Ţinutul
întunecat începe să adoarmă încetul cu încetul la venirea lunii gălbejite de
somnul petrecut peste zi.
Valentina
Stancu, XI C
