Peisaj de toamnă

       Aproape seară... totu-i foarte rece. Farmecul toamnei a schimbat parca ceva în natură. Livada este împodobită cu frunze aurii şi nuci îmbrăcate în cămăşi verzi-maronii. 

       Se mai simte decât adierea vântului cald care şopteşte la urechea adormită: "A venit toamna". Ultima frunza aurie se clatină în bătaia vântului legată de ultimul firişor de aţă al vieţii sale. Frunzele cad precum mişcările aripilor obosite ale păsărelelor. 

      Copacii sunt aproape goi şi tremură aşteptând sa vina iarna târzie. Frunzele galben aurite învelesc pământul ca o mamă grijulie în aşteptarea frigului. 

      Soarele încearcă să îşi arate puţin din strălucirea sa, dar este îmbrăcat de norii cenuşii care încep să îşi verse lacrimile peste tot ţinutul.  

      Nu se mai simte nimic, nici măcar ciripitul păsărelelor, doar puţin din glasul unui greieraş răguşit cu aripile pudrate de brumă, supărat că se apropie vremea friguroasă. 

     Ţinutul întunecat începe să adoarmă încetul cu încetul la venirea lunii gălbejite de somnul petrecut peste zi.

                                                       Valentina Stancu, XI C

Vara

Mai ţii minte vara trecută?

Eram amândoi ...

Admiram cu plăcere răsăritul soarelui,

Ne iubeam până seara târziu. 

Îmi promiteai o iubire eternă,

Dar ai plecat...

A fost doar o iubire de vară,

O iubire care s-a terminat cât ai clipi,

Dar a fost adevărată.

Te-am iubit, m-ai iubit, 

Asta a contat cel mai mult !

Au trecut două veri de atunci.

Încă îmi e dor de tine,

Încă vreau să te mai văd în fiecare zi !

Dar toate trec, o să fiu bine, ai să vezi!

      

                            Stancu Eliza, XI C

La un pas de fericire

                                                 

Erai la un pas de fericire,

De ce te-ai dat bătut ?

De ce nu ai luptat? 

Erai la un pas sa devii ceea ce ce îti doreai

 O stea care să lucească mereu...

Dar... te-ai lăsat pradă tristeții, 

Te-ai lăsat influențat de răutatea  oamenilor care trag doar pentru ei,

De gurile rele care îți spuneau mereu “ nu e bine, nu urma acest drum”.

Acum... îți pare rău...

Nimic nu se mai poate schimba.

Ai ales alt drum pe care îl vei urma trist și cu durere în suflet.

    

                 Stancu Eliza, XI C

Relaţia părinţi copii în societatea contemporană

              Părinţii sunt acele fiinţe care ne dau viaţă, au grijă de noi, ne sprijină şi se asigură că ajutorul primit va fi de foarte mare folos. Copiii responsabili, cărora le pasă şi işi iubesc părintii, îi văd pe aceştia ca pe nişte sfinţi. Pe de altă parte, există şi copii care, chiar dacă ţin la părinţii lor, din diferite motive, nu le oferă respectul cuvenit; fie sunt influenţaţi de anturaj, fie pornesc pe căi greşite. Alteori, aceştia ajung să urască fiinţa care le-a dat viaţă.

            De multe ori, relţia cu un copil mic este mult mai uşoară decât o relaţie cu un adolescent căruia îi plac experienţele noi, adrenalina şi diferite activităţi nu tocmai potrivite vârstei lui.

            În general, adolescenţii cărora li se dă mai multă libertate decât ar trebui, profită, fără să îşi dea seama că pot  ajunge în situaţii limită, uneori plătind cu viaţa. Îi vedem la orice ore prin baruri sau cluburi cu paharele in mână, în niciun caz cu suc, ci cu alcool şi cu vestita ţigară care in ziua de astăzi face furori in rândul acestor copii.

            Pe de altă parte, nu doar lipsa de atenţie şi libertatea îi va aduce acolo, dar şi faptul că nu întotdeauna au parte de părinţi buni, iubitori, înţelegători şi îngrijoraţi de soarta copiilor. Această situaţie poate duce la depresie, iar problemele care apasă încetul cu încetul, îl determină pe adolescent să îşi înece amarul într-un pahar cu alcool sau în cel mai probabil şi rapid ,,medicament'' , drogându-se pe la colţuri cu prieteni de aceeaşi speţă. Cei care ajung în astfel de situaţii fie suferă din cauza problemelor de acasă, fie aleg calea greşită din cauza anturajului în care au intrat şi numai pot scăpa, fie se simt neputincioşi în faţa unor provocări pe care societatea le impune. Astfel, se poate  ajunge la cazuri disperate, cu urmări grave pentru ei, cum ar fi sinuciderea.

            Deoarece noi credem şi sperăm să afişăm doar părţile bune din noi, uitam uneori că nu este totul atât de roz precum ne imaginăm. De aceea, consider că adolescenţa şi relaţia părinţi – copii reprezintă probleme majore ale societăţii contemporane care ar trebui să privească pe toată lumea.

                                              Alexandra Ion, clasa a XI-a D

Ei, ploi calde de vară, noi, bruma timpurie...

     O altă zi, o altă dimineaţă...
   Văd umbre peste care se aşterne ceaţă.
  

   Timpul... oare putem defini timpul, oare ştim să ne bucurăm de el, şi  dacă noi am pierdut valorile necesare să-l preţuim, oare a fost veodată cineva care a ştiut să-l aprecieze? şi dacă da, cine ? 

    Se spune că nimeni nu ţine socoteală timpului, că el este infinit, eu cred, de fapt, că timpul reprezintă  un carneţel cu note melodioase ori mai puţin melodioase, în care oamenii,  în funcţie de armonia cu care şi-au trăit viaţa, lasă amintiri de neuitat sau urme insesizabile în gândul şi în chipul lor. 

    El nu iartă pe nimeni şi nu dă termen limită, e nemuritor pentru cei care ştiu să se îngrijească de el şi efemer pentru alţii. 

    Azi o să vă vorbesc de cei care au ştiut să lase note muzicale, partituri de memorat şi de povestit nepoţilor, o să vă vorbesc despre vechea generaţie şi de bucuriile, dar şi de tristeţile prin care treceau ceas de ceas, făcând o mică, dar interesantă comparaţie cu noi, generaţia de astăzi .

    Vreau să vă transmit starea aceea pe care mulţi o căutaţi, starea de fericire, cea care ar fi trebuit să se transmită din generaţii în generaţii. Secretul acela, ei bine, se află chiar sub ochii noştri, chiar în cei pe care se presupune că trebuie să îi stimăm şi să îi iubim cel mai de seamă. 

    Povestea noastră începe demult, pe vremuri, când încă se mergea la bal... cu  tineri, dar şi cu bătrâni, care uneori îi mai vegheau şi îşi retrăiau tinereţile prin cei prezenţi, în atmosfera de petrecere. Pe atunci, lumea era mai fericită, mai lipsită de griji, nu existau smartphone-uri sau tablete, laptopuri sau pc-uri . 

     Se mergea din poartă în poartă, iar flăcăii care plăceau o fată aveau demnitatea să o ceară de la părinţi, să o "joace" , în termeni mai noi să o invite la dans!... Acum, toţi ne închidem în cameră, la calculator, cu messul plin de contacte pe care de cele mai multe ori nu le cunoaştem, refuzăm să comunicăm şi devenim repede foarte irascibili. De invitat fata la alte festivităţi nici nu se mai pune problema. Date fiind faptele, de ce ne mai plângem că noi suntem nefericiţi, când nu facem nimic să schimbăm asta? 

    Pe atunci, familia reprezenta ceva mai mult decât un legământ de încredere, dragoste, respect, era un legământ sfânt. De multe ori, rămânem uimiţi când vedem bătrâni mergând agale de braţ... ei  au alte valori, apreciază altfel un cadou sau un gest cât de mic, căci pentru ei este rar şi preţios... Iată altă valoare esenţială pe care o putem deprinde din viaţa celor bătrâni, care cară în spate ani grei de învăţătura sufletească. 

    Acum, noţiunea de familie este extrem de flexibilă. Întâlnim familii tradiţionale, dar şi familii  destrămate... De altfel, divorţurile se înmulţesc de pe-o zi pe alta, încălcându-se legământul sfânt. 

    Observ cu dezamăgire uşurinţa cu care azi lăsăm clipele să treacă, momentele de care altfel ne putem bucura şi viaţa care ar trebui privită ca pe  un dar. Însă, poate că noi nu merităm fericirea, sau poate că nu ştim să o cultivăm.

    Am folosit deseori verbe la  trecut pentru că am vrut  ca voi să faceţi o paralelă între ce era atunci şi ce se regăseşte azi. Sunt convins că nu am menţionat toate aspectele, dar, în cele din urmă,  sper că le analizaţi voi.

  
      Suflete grele ce-şi întorc privirea spre apus... 
      Suflete tinere ce nu mai au nimic de spus...  
                                                                                                                         
                                                             Sultana Ionuţ, XII E 

Realizarea unei reclame creative

Scrisoare către bunici…

     Nu ştiu cu ce să încep, deoarece nu găsesc cuvintele potrivite pentru a vă mulţumi în schimbul a tot ceea ce aţi făcut pentru mine… Poate că uneori v-am supărat, poate că nu am ţinut îndeajuns de mult cont de sfaturile voastre pline de înţelepciune, desi voi aţi fost cei care m-aţi ferit de tot ceea ce a fost mai greu şi mi-aţi oferit tot ceea ce era mai bun… 

    Din fiecare privire simţeam căldura şi dragostea nemărginită pe care mai apoi mi-o împărtăşeaţi… Acum, când privesc pozele, retrăiesc în câteva clipe toată copilaria mea alaturi de voi. 

        Oameni simpli, frumoşi şi oneşti, voi aţi fost cei de la care am învăţat ce înseamnă respectul, corectitudinea , încrederea , iubirea sinceră , munca şi nu în cele din urma bunătatea. De fiecare dată când păşeam pragul casei voastre, sufletul mi se umplea de bucurie. 

        Doar voi puteţi înţelege cât de greu îmi este fără să mai ascult măcar o dată cântecul de leagăn, fără să mai ascult poveştile de odinioară pline de talc sau fără să mă mai bucur de fiecare mângâiere şi îmbrăţişare caldă. 

        Mi-e foarte dor de pâinea bună, coaptă în cuptorul de pământ, de dimineţile în care mă trezeam în casa voastră , de mirosul plăcintelor cu dovleac, dar cel mai mult de mâingâierea voastră. Întotdeauna m-aţi ajutat să văd calea cea dreaptă , să văd frumuseţea naturii de care sunt înconjurată şi să zâmbesc de fiecare dată cand sufletul îmi plânge. 

        Vă spun că mi-aş dori să mai fiu măcar o data copil, lângă voi, să vă mulţumesc că m-aţi crescut cu atâta dăruire şi cu atâta drag şi să vă mângâi măcar o data aşa cum aţi făcut-o voi atăţia ani la rând.            

                                                Vasile Elena Alexandra, XII H

Popularizarea paginii de internet

Vizită la Căminul de bătrâni

    Elevii claselor a IX-C şi a IX-G de la Grupul Şcolar Voievodul Mircea din Targovişte au vizitat astăzi, 19.06.2012, Căminul de bătrani “Fundaţia Catedrala Eroilor”, unde au desfăşurat o activitate în cadrul proiectului de voluntariat “Punţi între generaţii”.

    Activitatea a fost deschisă cu un scurt program artistic. Colegul nostru, Mihai Ghencea, de la clasa a IX-a G, ne-a încântat atât pe noi, cât şi pe cei mai puţin tineri, cu melodiile lui pline de nostalgie.

    Tinerii au împărţit bomboane şi au antrenat bătranii în diferite jocuri educative şi distractive, care au adus emoţii din partea ambelor parţi. Bătranii au uitat un moment de grijile lor şi s-au simţit puţin mai bine.

    Pentru câteva momente, am creat o punte între generaţii şi ne-am simţit unii mai înţelepţi, iar ceilalţi mai tineri. Cu toţii am petrecut clipe de neuitat, bătranii şi-au amintit de tinereţe, iar noi, tinerii, ne-am amintit de bunicii sau străbunicii noştri.

     În final, noi, tinerii liceeni, am învăţat ceva esenţial, şi anume că bătrâneţea e vrednică de respect că trebuie să ne implicăm mai mult în problemele celor vârstnici şi să le aducem mângâiere, prin cântecele şi activităţile noastre.

                                       Neacşu Adina, IX C

Magia copilăriei

A rămâne copil înseamnă a păstra bucuria, ingenuitatea şi puritatea privirii cu care încerci să cuprinzi lumea, iar aceasta cuprindere este specifica tuturor vârstelor. Pentru un copil, lumea este un loc magic, care se construieşte în jurul propriei persoane. Lumea pare o extensie a propriei persoane, daca un copil doreşte lumina aprinsă, este suficient să privească becul, iar privirea lui pune în mişcare mâna adultului, care îi îndeplineşte dorinţa.

Copilăria este cel mai frumos dar pe care îl poţi primi de la viaţă, pentru că aceasta este perioada în care orice vis pare a fi realizabil. Cu infinita lui imaginaţie, copilul se crede când un mare biolog care studiază animalele, când un medic celebru care găseşte întotdeauna tratamentul potrivit, când un om de ştiinţă care salvează omenirea...

Singurele lui responsabilităţi sunt să înveţe, să se joace  şi să se distreze cu prietenii. Totodată, copilăria îţi aduce multe momente duioase şi bucurii, alături de oamenii care ţi-au dat viaţă şi pentru care însemni totul, însăşi raţiunea de  a  exista.

Pentru mine, copilăria a însemnat foarte mult, deoarece totul în jurul meu era magic, frumos, plin de candoare şi optimism inocent, desprins parcă dintr-o poveste fără sfârşit.

Nu era greu, prin urmare, să ajungi la concluzia că toate în jur îţi aparţin şi-ţi sunt asemănătoare ţie, dar mai ales să te bucuri de ele ca de nişte minuni.

Adulţi fiind, adesea uitam sa ne bucuram. În sobrietatea noastră cotidiană, devenim reci şi distanţi, orbi la minunile care ne înconjoară. De aceea este bine să ne întoarcem la copilărie, pentru a putea să ne bucurăm de aspectele simple ale vieţii, să ne entuziasmăm şi să credem cu toată inima, cu tot sufletul în visele noastre. Copii fiind, vedeam miracolele, însă, ajunşi adulţi, trecem pe lângă ele cu indiferenţă. Dar, când reuşim pentru o clipă să ne bucurăm de graţia unei flori, de gingăşia picăturilor de ploaie sau de strălucirea razelor de soare, redevenim copii.

  Am crescut sub învăţăturile bunicilor şi ale părinţilor, am crescut într-o cameră mică, dar într-o lume mare, frumoasă, plina de culoare, de cântece, de joc, de voie bună, o lume plină de armonie în care toţi oamenii îţi vorbeau cu sufletul.     Da, acum am crescut, dar tânjesc încă după copila de altădată şi mă întreb: "Unde eşti, copilărie/ Cu pădurea ta, cu tot?"...

                                                                 Neacşu Adina, IX C