O altă zi, o altă dimineaţă...
Văd umbre peste care se aşterne ceaţă.
Timpul... oare putem defini timpul, oare ştim să ne bucurăm de el, şi dacă noi am pierdut valorile necesare să-l preţuim, oare a fost veodată cineva care a ştiut să-l aprecieze? şi dacă da, cine ?
Se spune că nimeni nu ţine socoteală timpului, că el este infinit, eu cred, de fapt, că timpul reprezintă un carneţel cu note melodioase ori mai puţin melodioase, în care oamenii, în funcţie de armonia cu care şi-au trăit viaţa, lasă amintiri de neuitat sau urme insesizabile în gândul şi în chipul lor.
El nu iartă pe nimeni şi nu dă termen limită, e nemuritor pentru cei care ştiu să se îngrijească de el şi efemer pentru alţii.
Azi o să vă vorbesc de cei care au ştiut să lase note muzicale, partituri de memorat şi de povestit nepoţilor, o să vă vorbesc despre vechea generaţie şi de bucuriile, dar şi de tristeţile prin care treceau ceas de ceas, făcând o mică, dar interesantă comparaţie cu noi, generaţia de astăzi .
Vreau să vă transmit starea aceea pe care mulţi o căutaţi, starea de fericire, cea care ar fi trebuit să se transmită din generaţii în generaţii. Secretul acela, ei bine, se află chiar sub ochii noştri, chiar în cei pe care se presupune că trebuie să îi stimăm şi să îi iubim cel mai de seamă.
Povestea noastră începe demult, pe vremuri, când încă se mergea la bal... cu tineri, dar şi cu bătrâni, care uneori îi mai vegheau şi îşi retrăiau tinereţile prin cei prezenţi, în atmosfera de petrecere. Pe atunci, lumea era mai fericită, mai lipsită de griji, nu existau smartphone-uri sau tablete, laptopuri sau pc-uri .
Se mergea din poartă în poartă, iar flăcăii care plăceau o fată aveau demnitatea să o ceară de la părinţi, să o "joace" , în termeni mai noi să o invite la dans!... Acum, toţi ne închidem în cameră, la calculator, cu messul plin de contacte pe care de cele mai multe ori nu le cunoaştem, refuzăm să comunicăm şi devenim repede foarte irascibili. De invitat fata la alte festivităţi nici nu se mai pune problema. Date fiind faptele, de ce ne mai plângem că noi suntem nefericiţi, când nu facem nimic să schimbăm asta?
Pe atunci, familia reprezenta ceva mai mult decât un legământ de încredere, dragoste, respect, era un legământ sfânt. De multe ori, rămânem uimiţi când vedem bătrâni mergând agale de braţ... ei au alte valori, apreciază altfel un cadou sau un gest cât de mic, căci pentru ei este rar şi preţios... Iată altă valoare esenţială pe care o putem deprinde din viaţa celor bătrâni, care cară în spate ani grei de învăţătura sufletească.
Acum, noţiunea de familie este extrem de flexibilă. Întâlnim familii tradiţionale, dar şi familii destrămate... De altfel, divorţurile se înmulţesc de pe-o zi pe alta, încălcându-se legământul sfânt.
Observ cu dezamăgire uşurinţa cu care azi lăsăm clipele să treacă, momentele de care altfel ne putem bucura şi viaţa care ar trebui privită ca pe un dar. Însă, poate că noi nu merităm fericirea, sau poate că nu ştim să o cultivăm.
Am folosit deseori verbe la trecut pentru că am vrut ca voi să faceţi o paralelă între ce era atunci şi ce se regăseşte azi. Sunt convins că nu am menţionat toate aspectele, dar, în cele din urmă, sper că le analizaţi voi.
Suflete grele ce-şi întorc privirea spre apus...
Suflete tinere ce nu mai au nimic de spus...
Sultana Ionuţ, XII E
